Nu mi-a placut niciodata Eminescu. Cel putin cand e vorba de poezie (da’ nici cu publicistica lui nu rezonez), lirismul ala de virgin trist care numara plopi m-a ingretosat etern. Asta e, nu-mi plac siropurile. Printr-a 12-a m-am certat vreo doua ore cu profa de romana pe tema lui (viata are simtul umorului, la bac mi-a cazut fix Eminescu; am luat examenul, relax). Cert e ca de fiecare data cand vad o fraza sforaitoare, imi vine sa iau un ciocan mare si sa dau cu el in soclul ala artificial pe care sta – vai, draga! – poetul national. Nici poeziile astea nu-mi plac, imi place insa ce arata ele: ca individul nu era deloc un zeu pierdut in lumi inalte, ci la fel de om ca si nea Vasile care versifica mai putin fluent. Ia puneti-i voi pe copii sa scrie niste comentarii.