Doar fraierii sunt tristi atunci cand sunt disperati. Atitudinea corecta e sa-ti bati joc de situatia cu pricina (daca e intr-adevar disperata, oricum nu mai conteaza, nu?). Daca nu stii cum, incearca Despair, Inc.. “Demotivationalele” sunt delicioase, le-as folosi pe post de raspuns la fiecare citat de cacat pe care il vad pe facebook. Ca ala din poza. Sau “Believe in yourself! Because the rest of us think you’re an idiot”.
Dupa ce mi-am adus ieri aminte de francezi, azi mi-a venit sa mai caut niste bancuri despre ei. Nu-i greu sa gasesti, ca sunt predispusi la asta. Rad de vreo jumatate de ora, dar aici n-am loc decat pentru cateva exemple scurte:
De cati francezi e nevoie pentru apararea Parisului?
Nu stie nimeni, nu s-a incercat niciodata.
De ce sunt copaci pe Champs Elysees?
Pentru ca germanii sa aiba umbra cand marsaluiesc.
Cum se numesc 100.000 de francezi cu mainile ridicate?
Armata.
Deci ori sunt foarte mici, ori sunt foarte sfiosi, ori au fugit, ori fac misto de robotelul nostru curios (Curiosity Rover, that is) – altfel nu se explica de ce nu se vede niciun omulet verde in toata panorama asta uriasa.
Iar daca te amuza panoramele gigantice asa cum ma amuza pe mine, uite inca una, care bate recorduri: Parisul in 26 de miliarde de pixeli. Ciudat e ca in asta chiar se vad niste martieni: nu stiu sa foloseasca apa (normal, ai vazut ca peisajul de pe Marte e cam uscat), nu poti sa comunici cu ei pentru ca nu vorbesc decat limba lor, iar atunci cand totusi invata si alt limbaj, primele cuvinte sunt “ma predau!”.
Cand trebuie sa-mi cumpar cate un gadget, ma comport mai rau ca o femeie care a plecat sa-si cumpere o bluza din mall: stau patru milioane de ore pe net comparand specificatii tehnice, review-uri, preturi, stuff. Da’ acu’ macar stiu cam de unde plec atunci cand incep cautarile, ca the wirecutter se ocupa doar de “the best…”. Bookmarked.
Daca esti sofer, stii ce zic: din cand in cand, casieritele de la [unele] benzinarii te intreaba daca nu vrei o… ceva, ce are lantul respectiv la oferta in saptamana aia. Un odorizant, un snickers, o scobitoare, o maslina, o atentie. De obicei refuz politicos, ca la mine nu functioneaza “impulse shopping”, alteori cumpar pentru ca stiu ca fetele alea au si ele niste target-uri, iar eu ma simt generos in ziua aia. Azi, o casierita care deja se dovedise extrem de amabila, ma intreaba daca nu vreau un ice-tea. “Baaaaa da”, zic, “de fapt chiar mi-e sete” – si ma uit pe eticheta ca sa vad cati bani trebuie sa scot: 4,59. “4 lei, pentru dvs.”, zice. “Pai cum?!”. “Asa, ca va e sete”. Hai ca mi-a placut. Sar’na :).
Foaaaarte tare porumbul asta! Cel mai tare! Vreau, clar. Sunt niste bucati de pamant la tara, o sa fac senzatie cand cultiv asa ceva. Dupa care, popcorn-ul ca popcorn-ul, da’ cu mamaliga-curcubeu chiar ca o sa fac senzatie.
Teoretic mi-a placut, practic nu-s convins. Filmul e foarte-foarte real (am intalnit cu totii personajele si situatiile din el), iar portretele sunt conturate cu linii clare. Dar: personajul principal din titlu e un bou, adevaratul personaj principal e ma-sa (care e o enervanta) si se cam simte efortul actorilor de a parea naturali. Plus ca nu inteleg, bai, de ce toate filmele romanesti au sunetul atat de prost.
Chiar daca anotimpul meu preferat e vara, are si toamna chestiile ei misto. Culorile, in primul rand. Fotografia asta e facuta acum vreo trei ani (si nu in cele mai bune conditii tehnice), dar tocmai culorile m-au facut sa-i mai dau o sansa.
Oddee e un site pe care gasesti tot felul de ciudatenii (hence the name, d’oh!), dar eu am ajuns aici in spiritul ultimelor zile, in care departamentul “stiinta” i-a dat afara pe cei din redactia “jocuri si concursuri” si a preluat puterea asupra timpului meu liber.
Filmuletul ala cu levitatia cuantica m-a dat pe spate. Sa monteze cineva niste magneti pe strazi, ca de anvelope facute din superconductori raciti cu azot lichid promit ca ma ocup singur.
