Celine (Julie Delpy, adica) isi anuntase transformarea intr-o mica activista (stiti voi, chestiile la moda – eco, anti-consumism, un pic de feminism presarat deasupra) inca din “Before Sunset”. Da’ pe vremea aia era tanara, puteai sa-i ierti iesirile astea de sorboneza. Acum insa e cu aproape 10 ani mai batrana, chestiile din capsor i s-au sedimentat si a reusit sa devina usor crizata, de nu te mai poti intelege cu ea intr-o cearta, frate! Bai, are asa un stil de a transforma un tantar intr-un mare scandal sarind fara nicio logica de la un [asa-zis] argument la altul, incat zici ca se cearta pe bune. Daca la “Before Sunrise” ziceam ca am senzatia ca am trait filmul candva, pe asta pot spune ca sigur l-am mai trait :)).
De cealalta parte, Jesse are o rabdare colosala (partea asta cred ca n-am reusit s-o traiesc la fel de mult :D) si reuseste sa-i spuna mai mult decat in toti ultimii 18 ani ca o iubeste, fara sa foloseasca pentru asta texte de cacat ca ale lui Radu F. sau Vulpescu.
Ce n-am reusit sa-mi lamuresc e daca schimbarea vocii lui Ethan Hawke se datoreaza celor 9 ani scursi de la filmul precedent sau faptului ca intre timp sunetistii au descoperit functia Dynamics Processing.
Ii dau 7.7, si asta devine nota generala pentru toata seria. Scena cu oameni inteligenti care stau in jurul mesei intr-o dupa-amiaza de vara simtindu-se prieteni, razand, vorbind relaxati tot felul de lucruri mai serioase sau mai putin serioase, primeste, ea de capul ei, nota 9. Pentru ca mi-e dor de ea, probabil.
