Departe de oras, de telefonul cu sms-uri care incep cu “fie ca…”, de internet (asta-i chiar o proba de rezistenta), dar aproape de un pahar cu vin bun si – mai ales – aproape de oameni simpatici, care stiu sa se intinda la discutii pana spre dimineata.
P.S.: un sfat dezinteresat: cand umbli cu capul ras, evita sa stai 7 ore in soare la picnic.
Pentru ca face cozonaci. Si pasca. Foarte-foarte gustoase. Dar mai ales pentru ca, in cazuri foarte-foarte speciale (cum as fi eu), le pune intr-o cutiuta si le trimite departe (sau, ma rog, aproape – depinde care-i punctul de referinta). Ca sa le manance gura mea de pe fata. Care dupa aia se prezinta universului cu un zambet satisfacut.
Da, ma, stiu ca abia maine e ziua in care crestinii infometati se arunca asupra cozonacilor, da’ la mine chestiile astea nu functioneaza, forget it.
Si daca nu stiti cine-i Irina, o gasiti aici.
Celine (Julie Delpy, adica) isi anuntase transformarea intr-o mica activista (stiti voi, chestiile la moda – eco, anti-consumism, un pic de feminism presarat deasupra) inca din “Before Sunset”. Da’ pe vremea aia era tanara, puteai sa-i ierti iesirile astea de sorboneza. Acum insa e cu aproape 10 ani mai batrana, chestiile din capsor i s-au sedimentat si a reusit sa devina usor crizata, de nu te mai poti intelege cu ea intr-o cearta, frate! Bai, are asa un stil de a transforma un tantar intr-un mare scandal sarind fara nicio logica de la un [asa-zis] argument la altul, incat zici ca se cearta pe bune. Daca la “Before Sunrise” ziceam ca am senzatia ca am trait filmul candva, pe asta pot spune ca sigur l-am mai trait :)).
De cealalta parte, Jesse are o rabdare colosala (partea asta cred ca n-am reusit s-o traiesc la fel de mult :D) si reuseste sa-i spuna mai mult decat in toti ultimii 18 ani ca o iubeste, fara sa foloseasca pentru asta texte de cacat ca ale lui Radu F. sau Vulpescu.
Ce n-am reusit sa-mi lamuresc e daca schimbarea vocii lui Ethan Hawke se datoreaza celor 9 ani scursi de la filmul precedent sau faptului ca intre timp sunetistii au descoperit functia Dynamics Processing.
Ii dau 7.7, si asta devine nota generala pentru toata seria. Scena cu oameni inteligenti care stau in jurul mesei intr-o dupa-amiaza de vara simtindu-se prieteni, razand, vorbind relaxati tot felul de lucruri mai serioase sau mai putin serioase, primeste, ea de capul ei, nota 9. Pentru ca mi-e dor de ea, probabil.
Our measurable, emerging, established and well-defined fairness adds value, while we continue to work tirelessly and diligently to adequately re-imagine client needs. A phased innovation interacts with perspectives and, as a result, the multi-channel trigger event adds value and enables the team players taking advantage of the efficient mindsets. We are working hard to swiftly visualize our non-linear accountability; nevertheless, our organization will proactively go the extra mile to build end-to-end initiatives.
Ai inteles ceva? Daca raspunsul e “da”, you’re doomed. Ai mai avea o sansa infima doar daca ai fugi in secunda asta intr-o padure, de unde sa revii printre oamenii normali abia dupa ce uiti sensul cuvantului “powerpoint”.
Daca raspunsul e “nu”, esti ok. Ma gandesc, totusi, ca iti suna familiar, mai ales daca ai avut vreodata vreo legatura, fie si pe departe, cu mediul corporatist. Uite, daca se intampla sa ai de facut intr-o zi un raport sau o prezentare (eu nu-ti doresc raul, da’ nu stii niciodata ce se poate intampla), ai la dispozitie un Corporate Bullshit Generator pe care il poti folosi linisit. N-o sa-si dea nimeni seama ca frazele sunt produse de un soft, sunt exact – da’ exact! – la fel de pline de substanta ca si alea care circula in mod obisnuit prin birouri.
Ziceam ca “Before Sunrise” e incarcat de dialoguri, dar continuarea il bate la capitolul asta. Practic, tot filmul e un dialog pe care cei doi il poarta in timp ce traverseaza Parisul, amintirile si pe ei insisi. Din cauza Datorita chestiei asteia, finalul m-a surprins nitel, parca a venit prea repede (dar nu, chiar trecusera 80 de minute).
Si legat tot de asta, Delpy si Hawke merita o bulina in plus pentru cadrele trase “dintr-o bucata” – sunt bucati lungi de cateva minute in care cei doi bantuie pe stradute si vorbesc (din nou, foarte natural) tot felul de chestii, iar filmarea e facuta cu o singura camera.
Primului film i-as da 7.8, astuia paaaarca o idee mai putin, fara sa-mi dau seama exact de ce. Dar nota e tot una mare, 7.6. Pentru ca inteligenta e foarte, foarte sexy.
SPOILER ALERT! Daca n-ai vazut ultimul episod din Game of Thrones si ai de gand sa-l vezi, poate ar fi mai bine sa te opresti aici cu cititu’.
Un lucru e cert: in GoT, razboaiele sunt muuult mai putin periculoase decat nuntile. Initial, ai fi zis ca doar baietii aia veseli, Dothraki, sunt fascinati de decoratiunile in nuante de rosu, da’ se pare ca moda s-a raspandit rapid si in Westeros. Eu, daca as fi in locul celor de aici (ma rog, a alora au reusit sa supravietuiasca), m-as gandi foarte serios inainte sa mai merg la vreo nunta.
Partea buna a partii rele, ca sa zic asa, e ca ultima astfel de manifestare cultural-artistica a avut ca rezultat disparitia celui mai detestat personaj din istoria galactica a cinematografiei si televiziunii. Despre Joffrey Baratheon vorbesc, bineinteles. The Lord of Light (si George R.R. Martin) merita niste ofrande pentru chestia asta, altfel cred ca bietul Jack Gleeson, actorul, sfarsea linsat chiar de colegii de la Trinity College, la o bere. Faptul ca nu-s singurul caruia i-a placut episodul asta s-a vazut si din miile de mesaje care au invadat Tweeter-ul imediat dupa aia. Uite aici 50 dintre cele mai amuzante.
Ca si alte chestii pe care le-am mai publicat in categoria “enervari”, articolul scris azi despre non-expertii de calatorie si despre non-flight hackers imi apare acum ca un fel de exemplu despre cum poate iesi o chestie ok dintr-o chestie non-ok. Basically, am inceput s-o scriu de nervi, dupa care am recitit-o si mi-a placut cum a iesit. Da, bai, imi place cum scriu (uneori de cele mai multe ori), ce? :)
Aparent (mai ales daca te iei dupa afis), o siroposenie. In realitate, nu chiar. Pe langa faptul ca are foarte mult dialog (din care siropul lipseste aproape cu desavarsire), arata pur si simplu ca o povestioara normala, fara feti-frumosi, ilene cosanzene, fapte eroice, declaratii roz, iubire inflacarata pana la adanci batraneti si or mai trai si astazi daca n-or fi murit. O povestioara normala, desenata frumos.
Carcotas cum sunt, un detaliu de pe la minutul 16:30 n-a fost pe gustul meu (cine se prinde despre ce-i vorba, primeste un premiu), dar tocmai imperfectiunile, alaturi de scene ca aia din magazinul de discuri, de exemplu, si de dialogurile despre care vorbeam mai devreme, fac filmul sa arate foarte natural si “traibil”. Atat de traibil incat cred ca l-am trait deja. Bucati din el, sigur.
Filmul e facut in in 1995 si a mai fost urmat de inca doua – unul in 2004, celalalt in 2013. Interesant e ca, din cate inteleg, povestile chiar respecta distantele astea temporale. To be continued, deci.
Galaxia intreaga a aflat despre epopeea petei pe creier care mi s-a pus acum cateva saptamani in legatura cu sparanghelul. Atunci am reusit s-o rezolv cu niste sparanghel alb, la borcan, da’ bineinteles ca neuronu’ si papila nu s-au declarat satisfacute, asa ca am perseverat. Drept pentru care, azi a fost “asparagus day”: am reluat episodul cu oua posate de data trecuta, iar in plus am executat si un medalion de somon pe pat de – ai ghicit – sparanghel. N-am facut poze, ca 1) mi-era foame si 2) n-aveam chef sa risc sa mi se raceasca operele. Da’ ma poti crede pe cuvant ca au iesit… mmmmm!
