O apa – 0.35 euro, o cafea 1.45?! Really?! Deci se poate! Plus: magazine, carciumioare si locuri de fumat pana hat, la capatul portilor de imbarcare. Plus: canapele comode, pe care chiar poti sa tragi un pui de somn cateva ore, pana la urmatorul zbor. Nu, stai linistit, n-au venit niste extraterestri sa readuca Otopeniul la normal, nici macar o specie hiper-avansata nu cred ca ar mai putea rezolva ceva acolo: eu vorbeam de aeroportul din Atena.
Terasa linistita a unui hotel. In fata – Acropolis. In dreapta – Templul lui Zeus. Pe masa – bere. In jur – lumini calde, ceva muzica linistita si murmurele coparticipantilor la trafic. Inauntru – lots, lots of peace.
Am o sandwicherie langa hotel, Farrouj Al Abdallah, unde nu stiu ce pune bucatarul in carnea aia de pui, da’ are un gust de risti sa ramai fara degete. Nu-i tarziu, abia 9 si ceva seara, dar cand intru mi se pare ceva suspect: chelnerii stau cuminti la o masa si mananca. Oooops! Unul dintre ei, mai priceput la engleza, imi explica printre scuze ca ei pe la ora asta cam inchid in perioada Ramadanului, pentru ca la apusul soarelui oamenii se baga in casa, pentru a lua masa de Iftar impreuna cu familia. Dar in timp ce noi mai radem, mai glumim un pic, bucatarul iese din spate fericit de parca primise bonus la salariu si incepe sa-mi zica in limba lui tot felul de lucruri din care inteleg doar “enta” (“tu”) si “Raouche”. Se pare ca am inteles ideea, dar nu si esentialul – asa ca il primesc sub forma de traducere de la colegu’: omuletul m-a vazut aseara in Raouche facand poze (nici nu cred ca era greu, ca am stat vreo trei ore pe acolo, probabil m-a vazut un sfert din populatie), m-a recunoscut acum (nici asta nu-i greu, ca imi straluceste capul, n-ai cum sa ma ratezi) si zice ca pot sa comand linistit, ca mai face el pentru mine un sandwich si un hummus si ce altceva mai vreau.
Episod 2:
Un supermarket, eu – la casa. O salut pe pustoaica: “hello!”. “Hello!”, zice. Si continua, fredonand si zambind in acelasi timp: “…from the other side, I must have called a thousand times, to tell you I’m sorry…”. Raman puzzled pret de vreo doua secunde, dupa care incep sa rad de-i sperii pe saracii oameni care stau in spatele meu. “Uhmmm… I guess I’m too old to know Adele’s lyrics”, spun la un moment dat, ca n-aveam cum sa ratez oportunitatea de a provoca raspunsul inevitabil “Oh, no, not at all”. Rezolvam problemele birocratice gen pus produsele in plasa, scos bonul, platit, si ne despartim cu un “See ya!” (eu), “See ya tomorow” (ea).
Chestii de genul asta te fac sa te indragostesti de un oras.
Cand absolut toate simturile iti sunt atinse pe parcursul unei zile, stii ca a fost una din “zilele alea”. Cu Z. Asta s-a petrecut in Beirut, si cred ca nu intamplator: are orasul asta ceva in el.
Imaginea de deasupra a fost doar un mic fragment, restul n-au incaput in fotografii.
Un oras nebun. Dar miiiiinuuuunat. Si are si bere. Si o promenada pe malul marii. Cred ca tocmai m-am indragostit.
Am pus fotografia asta de pe malul iordanian al Marii Moarte, dar inca nu stiu ce mi-a placut mai mult azi: plimbarea & balaceala sau atmosfera pe care am gasit-o la ceainaria pe terasa careia mi-am petrecut vreo doua ore in seara asta: eram singurul ne-localnic, nici macar barmanul nu prea stia engleza, la masa de alaturi cativa batrani jucau rummy si fumau shisha, la televizor era un meci care nu ma interesa, ceaiul era bun si dulce, scaunul confortabil, temperatura perfecta. Iar murmurul in araba care ma inconjura avea o muzica a lui.
Daca as gasi bere la magazin, as putea trai aici. Are de toate: si agitatie, si locuri linistite, mancare buna si ieftina, oameni frumosi si amabili, o regina superba, istorie, cladiri moderne, tigari ieftine si as mai putea adauga la enumerarea asta. Dar sunt prea ocupat sa ma bucur ca-s aici.
O minune a lumii. Cu atat mai “minune” cu cat a rezistat intr-o zona in care nici conditiile climatice, nici evenimentele care au umplut secolele, n-au fost dintre cele mai prietenoase. N-am putut avea decat o singura reactie: wow! Cateva ore in sir.
Alaltaieri m-am hotarat, tot atunci am luat si biletul, ieri am mai facut niste rezervari si un bagaj d-ala micu’ de-al meu, carry-on only, azi am plecat. Scurt si la obiect.
Un fel de like of the days, ca am decolat fix inainte sa se termine ziua, la 23:55, si aterizez maine, cum ar veni.
Cand te gandesti unde iti petreci urmatoarea vacanta, mai iei in calcul si cat de sigura e destinatia. Nu ca element absolut, ca toate avertizarile si stirile trebuie trecute printr-un filtru esential care se cheama common sense, altfel nu mai mergi niciodata nicaieri, nici macar pana la chioscul de la colt, da’ macar cat sa nu te trezesti fix in mijlocul unui razboi. Iar harta asta a riscurilor politice pe care tocmai am descoperit-o mi se pare unul dintre cele mai tari instrumente in domeniu. E nevoie sa te inregistrezi ca s-o poti vedea, dar e gratuit, iar dupa ce ai facut chestia asta ai acces la o interfata din care poti sa afli o groaza de informatii despre situatia dintr-o tara sau alta, cu trend-uri, riscuri specifice si tot ce mai vrei. Utila chestie.
