Am ramas cu setarile de ieri (dupa o vreme, task switch-ul se produce mai greu), asa ca am continuat sa dau din mouse in photoshop. As a result, LotD-ul de azi e tot o fotografie.
Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna oraselul asta, arata simpatic. Ceea ce nu inseamna ca nu ma pregatesc sa-l parasesc [din nou]. De preferinta, pentru unul mai cald, daca pestisorul de aur e cumva prin zona.
Urasc iarna si as vrea sa nu mai ninga pe aici pana in 2068. Sa ninga la cercul polar, ca de aia se cheama “polar”. Anyway, asta nu inseamna ca nu-s in stare sa apreciez cum arata iarna uneori. Si s-o mai si fotografiez.
In general, carnea de pui ma cam plictiseste. Pieptul, cel putin, n-are nici un Dumnezeu (altul decat sa faci din el un gratar inodor si insipid, sa-l faci bucati si sa-l pui intr-o salata ca sa te lauzi ca mananci sanatos; bleah!). Da’ uneori mintea mi se intuneca, iar mana ia de pe raft din proprie vointa niste pulpe, la care stau dupa aia si ma uit intrebandu-ma cum sa le transform in ceva interesant. Azi n-am gasit alt rapuns mai bun la intrebarea asta decat sa pun de-a valma peste ele ulei de masline, miere, scortisoara, piper, suc de portocale (plus cateva felii, pentru decor) si sa le arunc intr-o tigaie dupa ce s-au marinat nitel. Iar alaturi sa trantesc un risotto cu ciuperci si sofran. Culmea e ca si lipsa de inspiratie poate avea gust bun.
Adevarul e ca, oricat mi-ar placea mie unele filme, cinematografia romaneasca e cam asa cum zice parodia asta. Prea-s toti actorii atat de patrunsi de importanta actului lor artistic incat uita ca nu joaca teatru (cu putine exceptii – imi vine in minte Dragos Bucur, care se comporta natural), prea-s toti regizorii obsedati sa poata spune la final “eu fac arta, bai!”, prea o lalaim cu scene care se vor pline de simbolism dar in care nu se vad decat cosurile personajului sau petele de pe pereti. Ok, inteleg, facem arta, luam premii, bravo. Da’ mai facem si niste entertainment, din cand in cand? Ca uite, baietii astia de la facemvirale.ro fac. Pe seama alora care nu fac.
Pagina de istorie, mai bine zis. Sau, ca sa continui in aceeasi nota, “o noua pagina din istoria Facebook-ului a fost scrisa astazi”. Si nu, nu vorbesc despre faptul ca fatacarte asta a facut 10 ani, ci chiar despre pagina de FB a site-ului pe care cu incantare te afli. Dupa lupte seculare, azi am reusit s-o inaugurez, iar cu ocazia asta am pus si un buton de “like” sus. Apasa! Apasa! Apaasaaaaa!
Am mai vorbit intr-o zi despre sportul ala al mintii in care, ca sa castigi, trebuie sa stapanesti simultan arta de a da cu zarul si talentul de a muta pulurile. Which I clearly do. Dupa cum lesne se poate observa.
Later edit: istoria s-a repetat a doua zi; nu mai pun poze ca sa nu provoc depresii suplimentare, da’ pana la urma au fost 8 in a row, iar rezultatul a ajuns la 176 – 158. Oh.
Doi copii care raman copii chiar si atunci cand devin adulti, un joc atat de tampit (si de periculos uneori) incat cred ca l-as juca si eu, o cutiuta colorata si niste (multi) ani in care impricinatii nu gasesc alta modalitate de a-si spune ca se iubesc decat prin intermediul jocului de mai sus. Simpaticut, 6.4 (ceea ce din partea mea inseamna enorm pentru o chestie inscrisa la categoria “romance”).
In sfarsit am reusit sa vad si filmul asta, in asteptarea caruia am citit 20 de carti. Daca la The Wolf of Wall Street am zis ca putea fi facut mai scurt, despre asta spun ca putea fi facut mai lung: in felul asta, multe chestii n-ar fi fost tratate pe scurt sau deloc. De fapt, daca ma gandesc bine, avand in vedere dimensiunea intregii epopei, cred ca ar fi putut fi turnat un serial intreg. Asa, a iesit un fel de rezumat – dragut, bine realizat grafic, dar numai un rezumat. Nota 6, de la mine. Poate i-as fi dat mai mult daca ar fi ascuns mai bine twist-ul final.
