Ca orice incercare de a rezolva celebrul paradox al calatoriei in timp, la sfarsit te intrebi daca l-a rezolvat sau nu. Si trebuie sa reiei firul logic, eventual chiar filmul in intregime. Ceea ce nu-i o problema in sine, pentru ca-i un film ok. Ethan Hawke are si el un rol in chestia asta, dar nici despre The Spierig Brothers, care au facut si scenariul si regia nu poti sa spui ceva rau. Nota 7.4.
Mi s-a parut cea mai buna carte din serie: chiar daca toate ideile lasate in suspans in primele trei carti pare ca au fost pur si simplu aruncate definitiv la cos (pacat), in sfarsit avem mai multa actiune decat jurnal de calatorie. Thanks to niste alieni care vin pe Pamanturi dintr-o alta zona a Universului (avem, deci, inca o dimensiune – care cred ca o sa fie dezvoltata in ultima carte a seriei, avand in vedere ca se cheama The Long Cosmos), ca sa le faca praf. Oamenii si super-oamenii se impaca un pic, pentru ca acum au descoperit alti “ceilalti” cu care sa se certe, Lobsang continua sa fie cel mai simpatic personaj, e ok.
E plin Beirutul, like no other, de oameni frumosi, amabili si prietenosi. Si orasul in sine e simpatic, excluzand traficul din ecuatie. Bottom line, daca n-ar exista pe strazi toate elementele care sa-ti aduca aminte ca esti intr-o zona care inca mai are probleme de securitate, as putea trai aici. Si nu-s multe orase despre care sa-mi fi spus asa ceva.
Iar finalul povestii e aici.
Aproape ca-mi vine sa spun ca n-ar mai trebui sa radem de bietele iSheeps care se lasa in continuare prostite de marketingul alora de la Apple: e suficient ca-s batute de soarta. Da’ n-ai cum, bai, n-ai cum sa nu razi cand vezi ca le tot dispar mufe din iShit-uri, concomitent cu aparitia unor sute de dolari in plus la pret. Ultima isprava, asta cu eliminarea mufei jack (gest intitulat “curajos” – pentru ca intr-adevar sa ne stricam de ras), s-a lasat cu un val de mistouri pe internet. Intelese si gustate doar de oameni normali, evident.
Am ras ca prostu’ vazand graficele astea: sunt atat de tampite si in acelasi timp atat de adevarate incat n-ai cum sa nu te fi regasit cel putin in jumatate dintre ele. Eu in asta de mai sus, in special.
Sa-ti povestesc cum era s-o incurc din cauza ca am crezut ca un om e o statuie? Ti-am povestit. Si despre altele pe care le-am mai intalnit prin Beirutul ala haotic si simpatic.
Are si NASA bubele ei pe cap, cea mai mare fiind faptul ca nu-i in stare sa mai faca nimic important in spatiu de cateva decenii (exploziile accidentale nu se pun), dar de data asta a facut un gest revolutionar: a oferit acces gratuit la toate studiile facute cu finantare publica. Evident, exista exceptii in cazuri de patente, informatii personale sau de securitate, dar toate celelalte sunt la dispozitia oricui vrea sa studieze sau, eventual, chiar sa duca mai departe cercetarile respective. Un exemplu pe care ar trebui sa-l urmeze si altii, daca vrem sa progresam mai rapid ca specie. Iar pentru aia care nu-l urmeaza si cer bani (nu putini) pentru acces, s-a inventat Sci-Hub, primul site cu lucrari stiintifice piratate. Beat that, suckers!
Zici ca-i unul dintre filmele pe care le-ar fi facut Guy Ritchie daca ar fi fost norvegian: sange pe pereti, umor si personaje caricaturale (in sensul bun), plus zapada. De altfel, titlul original e sugestiv: Kraftidioten. Foarte simpatic, ii dau 7.2 cu draga inima.
N-am decat superlative: cel mai frumos bed & breakfast in care am stat vreodata, mult peste hoteluri cu multe stele; cel mai friendly si primitor proprietar de hotel/b&b/etc. pe care l-am intalnit ever; unul dintre cele mai linistite (si, in acelasi timp, close to everything) locuri in care ai putea sta in nord-vestul Italiei, aproape de frontiera franceza; the one place I truly felt sorry to leave.
Breakfast in Cinque Terre. Brunch in Monaco. Pranz pe o plaja din Nisa. Cina pe dealurile Liguriei. Sa-mi fie de bine, zic.
