Ti-am mai zis ca-mi place Mark Wahlberg. Printre altele, pentru ca are seriozitatea aia amuzata a omului care a facut multe la viata lui. Iar bucatica asta de emisune in care face freestyle rap la cererea pustoaicei lui m-a distrat maxim si mi l-a facut si mai simpatic. Pe mutzunica aia mica n-a distrat-o la fel de tare, da’ cine a pus-o sa-l provoace?
Cele mai nuci verzi din toata istoria nucilor verzi. Pentru ca-s nucile de la tara, din curtea in care am muncit toata vara asta. Si nicaieri nu-s mai bune decat chiar acolo, la locul faptei, dupa ce le spargi cu o piatra culeasa la intamplare. Ma enerveaza cojitul pielitei aleia (pe aceasta cale, fac apel la savanti sa rezolve printr-o mica inginerie genetica problema asta), dar mi s-au inverzit si ochii de bucurie, nu numai degetele.
Un strop de chit ici, un pic de adeziv colo, o mana de lac pe partea aia, un cui in coltul ala, hai sa fixez mai bine plinta asta, hai sa decupez perfect spuma de aici, chestii de finete. Si ma cam apropii de final. Bai, ce mandru sunt de ce-am realizat vara asta!
Daaaamn, s-a terminat, asta a fost ultimul episod. Featuring Gaggan Anand, care-i probabil singurul bucatar indian ale carui mancaruri nu se bazeaza doar pe curry, motiv pentru care si are singurul restaurant indian care a intrat vreodata in clasamentele mondiale. Plecat de foarte jos, literalmente de pe strazile Kolkatei, trecut ulterior prin mana lui Ferran Adrià, a vrut sa faca lucrurile altfel. Si le-a facut. Si le face in continuare.
Da’ sezonul trei cand incepe?
Pfffff, daca proiectul celor de la World View ajunge sa fie pus in aplicare, chiar cred ca ar fi cea mai ieftina modalitate de a calatori in spatiu. 75000 de dolari ca sa vezi de sus cum arata planetica asta si curbura ei? As da oricand.
Mi-a [re]deschis In Order of Disappearance pofta pentru filme action/comedy, iar daca mai adaugam si accentul ala irlandez absolut delicios, e clar ca n-aveam cum sa ratez The Guard. Adica Garda, ca asa se cheama politia irlandeza. A, si nu-i vorba doar despre accentul irlandez, ci si despre Gaelic: “This is Ireland. Go over to England if you want to speak English”. Si despre mult whiskey. Si despre tot felul de momente care te amuza. 7.1.
Injur masiv de fiecare data cand ajung pe un tarm stancos cu ideea de a face o baie in mare: n-am copite, deci inevitabil merg ca pe cioburi, ma zgarii pe talpi, chestii de-astea urate. Dar gata! Am gasit papuceii astia cu degete care mai si arata teribil de simpatic, pe langa faptul ca pot sa merg cu ei si pe uscat, nu doar in apa. Oare ma gadila daca stau si la volan cu ei?
Eu fiind simultan si calfa, si tamplarul cel mester care azi a construit niste rafturi, o masa si o noptiera, din ceva scanduri si resturi de osb ramase prin zona. Trase frumos in nuanta de cires, sa contrasteze cu lambriul, ca tot mai aveam si niste lac ramas de la podea. Mai grav e ca acum imi trece prin cap sa incerc si niste zidarie cu un gratar in curte, ca sa respect versurile originale.
Ziceam, atunci cand am vazut episodul precedent, ca teoretic orice gastronomie din lume poate fi facuta sa straluceasca si sa castige stele Michelin. Dar una-i Mexicul, care-i o tara mare din bucataria careia Enrique Olvera are ce alege si dezvolta, si alta-i minusculitatea asta de Slovenie a carei populatie totala incape in mai putin de un sfert din Ciudad de Mexico. Si totusi, uite ca se poate si aici. Mi-e cam clar ca, fiind atat de aproape (si ieftin, by the way), restaurantul Anei Ros o sa fie primul pe care il vizitez dintre toate cele care pe care le-am vazut la Chef’s Table.
Hurray! Toate tevile si racordurile au fost montate, testate, remontate si testate din nou (n-am crezut ca o sa am vreodata o asemenea satisfactie apasand butonul ala de la bazinul wc-ului), surpriza emisiunii e ca totul functioneaza exact asa cum am calculat. Acu’ mai trebuie doar sa ploua, ca sa mi se umple rezervoarele. Intre timp, trecem la finisaje, poate reusesc anul asta sa si dorm o noapte in casuta, dupa atata munca.
