Buuun, am terminat turul de orizont prin literatura sud-americana: Márquez, Llosa, Cortázar, Borges. N-as sti sa fac un clasament, da’ parca totusi primul ramane primul. In privinta celorlalti, mai citesc, ma mai gandesc. Dar mai tarziu, deocamdata fac o pauza si mai bag un SF – doua.
Mai multi, de fapt. Mult mai multi. Practic, toti. Unu’ nu-i normal in filmul asta – si, pe cale de consecinta, nici filmul insusi. Care se vrea, cred, un fel de Snatch sau Lock Stock & Two Smoking Barrels, fara sa ajunga insa pana acolo. Totusi, desi nu-i chiar o comedie la care sa razi in hohote, cand vezi atatia cretini n-ai cum sa nu te amuzi. De fapt, doua chestii sunt omniprezente: cretinii si sangele. Cred ca mai dura un pic, filmul era obligat sa se termine pentru ca intreaga populatie a planetei ar fi fost ucisa, inclusiv actorii. Pentru asta si pentru distributie, ii dau 6.6.
Cine a zis ca jocul asta e lucrarea diavolului, bine a zis. Cred ca singura solutie ar fi sa-mi activez singur modulul de parental control, cu o parola introdusa la intamplare pe care sa n-o stiu si sa n-o pot sterge. Nu de alta, da’ urmatoarea tinta ar fi 8192. Si nu, nu vreau sa incerc. Daca-l vedeti pe Gabriele ala, sa-i ziceti ca o sa-l caut.
Hai, ca am avut nevoie doar de cateva decenii ca sa urc pentru prima data pe muntisorul asta din mijlocul orasului. Bai, da’ si cand am urcat!
Pentru necunoscatori, profilul din zare e al Masivului Ceahlau – pe care, de altfel, am urcat de mult mai multe ori decat pe Pietricica. Si pe care imi propun sa urc din nou in perioada urmatoare, printre altele ca sa fac si fotografia inversa.
Cred ca ar fi iesit si mai buna chestia asta cu sparanghel verde – nu numa’ ca ar fi dat mai bine in poza, dar si textura ar fi fost alta – dar sparanghel verde nu exista pe o raza acceptabila in jurul meu. Asa ca am lucrat cu sparanghel alb din borcan, tras cateva minute prin unt, and you know what? A iesit ex-ce-lent. Plus ca, for some reason, mi se pare fantastic de sexy combinatia asta. Nu cred ca am mai pus vreodata pe o farfurie ceva care sa-mi dea senzatia asta.
Asta-i dilema mea incepand de azi. Din cauza ca Rooibos-ul Chocolatier despre care va ziceam acum ceva vreme s-a terminat (asa ne ducem toti, nu?), trebuia sa-l inlocuiesc cu ceva. Problema a aparut in momentul in care nu l-am inlocuit cu un alt ceai, ci cu doua. Primul e tot un Rooibos, al doilea e un ceai de fructe, pe care nu l-am luat pentru ca e la moda goji-ul asta, asa cum poate v-ar trece prin cap, ci pentru ca miroase demential. N-as putea sa spun ca-l prefer pe unul in detrimentul celuilalt, iar chestia asta ma confuzeaza de fiecare data cand pun apa la fiert. Data viitoare iau un singur fel, am zis!
Sange nebun, adica. Ce curge prin venele femeii asteia, adica. La fel ca in Malèna (iar mi-am amintit de el, iar mi-am promis ca-l revad), avem un destin pana la urma trgic din timpul razboiului, o poveste care nici n-ar fi avut cum sa arate altfel decat trist pana la urma. Printre altele, pentru ca e vorba de un caz real. Faptul ca Monica Bellucci nu seamana cu Luisa Ferida (cea din realitate) e irelevant: ii joaca rolul ca si cum ar fi. De la mine, 7.
Ma rog, nu eu, ci fotografiile mele. Dupa cum anuntam la inceputul lunii, azi mi-am vazut expuse – for the first time ever – cateva dintre rezultatele plimbarilor mele prin lume. Yaaaaayy!
Chestia s-a produs pentru ca asa asa i-a venit lui Cristi (thanksss!), care detine tipografia Arhiprint, care tipografie si-a amenajat noul spatiu in Galleria Mall, care mall o sa aiba onoarea de a avea tablourile acolo pana se satura lumea de ele. Cu un catalog prin preajma, unde am pus si alte fotografii pe langa alea de pe pereti.
Pe fondul asta de interminabile discutii despre Rusia, Ucraina si tambalaul din Crimeea (despre care o sa scriu ceva mai mult in curand, ca sa ma alatur si eu corului de interminabile discutii), am descoperit textul asta, intitulat “Amenintarea rusa”. Scris fluent, curat si cu un discret (aka smart) umor, chestie care ma face sa regret un pic faptul ca pana azi nu stiam ca exista blogul respectiv (da’ recuperez, ca m-am apucat sa lecturez si celelalte texte). Chiar daca poate eu n-as fi scris si ultimul paragraf (care suna cam prea “militant”, parca nu se potriveste cu restul textului, desi ideea e corecta), e un reportaj simpatic, despre cum se vede Moscova prin ochii cuiva care care a stat acolo o vreme. Fara a fi moscovit, I mean.
Later edit: a aparut si episodul 2, care nu schimba nimic din ce am zis mai sus.
Se pare ca am ramas fixat pe autorii sud-americani (un psiholog ar gasi in chestia asta o forma de sublimare a piticilor mei cu plecatul spre meleagurile alea, imi imaginez). Dupa Márquez, din care am citit cam tot ce am avut prin Kindle, acu’ i-a venit randul lui Llosa. Si el imi place cum scrie, asa ca trebuie sa mai caut si altele pe langa “Cine l-a ucis pe Palomino Molero?”, ca sa ma lamuresc pe cine prefer dintre cei doi (intre care inteleg ca exista o rivalitate atat de serioasa incat s-au si batut la un moment dat). Dar acum ii vine randul lui Julio Cortázar, ca sa fac un tur complet de orizont.
P.S.: descopar ca, intamplator dar simpatic, “like of the day”-ul de azi se potriveste cu o pancarta de la mitingul pro-Plesu: “inchideti antenele, deschideti cartile!”.
