Initial am zis ca la asta nu ma uit, ca-i previzibil. Stii cum zic, genul ala de film facut sa ia Oscarul pentru politically correctness, ca 12 Years a Slave. La un moment dat insa, pentru ca am citit un comentariu care era aproape un spoiler, m-am razgandit. Si bine am facut. Povestea nu-i complicata, desi e misto. Matthew McConaughey insa e demential: chiar daca si Jared Leto intra excelent in personaj, practic e filmul lui.
Da’ la 12 Years a Slave chiar ca nu ma uit.
Oricat ar mai zice unu’ sau altu’ ca nu O’Sullivan e cel mai bun jucator de snooker din istorie, eu o sa-i contrazic. Nu spun ca Hendry sau Davis erau neaparat mai prosti, dar galezul asta e unic si irepetabil. Si simpatic, pe deasupra. Iar cand e intr-o zi “din aia” – cum a fost alaltaieri – n-ai ce sa-i faci. Cum zice si comentatorul la un moment dat, sometimes you just can’t believe what you’re watching. Ding Junhui stie bine chestia asta, saracu’.
Bonus, cel mai rapid break de 147 de puncte din istorie, care e tot opera lui, ca nu degeaba l-au poreclit “The Rocket”.
Pentru ca-i funny, adica. Chestii mici, un fel de pastilute de zambinol, cat sa inghiti o data, intr-o pauza. L-am bagat in blogroll, ca-mi place cum scriu Alina si Razvan. Adica Florica si Zicu.
Din cauza unor cretini, au devenit tot mai putin vizibili in ultimii ani. “Masele largi de oameni ai muncii” probabil nu-i gusta, dintr-un motiv simplu: atunci cand ai doar un neuron, nu poti efectua doua operatiuni simultan – sa gandesti si sa respiri, de exemplu; si atunci, ca sa nu risti sa mori sufocat din cauza ca asculti ce spun niste oameni inteligenti, te uiti la A3.
Dar poate tocmai de-aia dialogurile dintre ei devin mai pretioase. Azi-noapte i-am descoperit din intamplare pe Digi24 si, desi imi promisesem ca ma bag in pat inainte de 4am, am stat cuminte si i-am urmarit pana la sfarsit. Ma incanta pur si simplu, de fiecare data, eleganta dialogului, umorul ala care nu zgarie, eruditia lor, modul in care pun spontan in fraza cuvinte care aparent nu si-ar fi gasit locul acolo, modul simplu in care formuleaza idei complicate, detasarea aia pe care o au oamenii destepti chiar si atunci cand ii enerveaza ceva.
Btw: de obicei, gazda unei emisiuni in care sunt invitati cei doi e cam in plus; Luca Niculescu – a carui pretiozitate in general nu ma incanta – face exceptie, era de-acolo.
Pentru prima data, azi mi-am vazut sub forma de print cateva dintre fotografiile facute pe diverse coclauri (astea de mai sus). Tot pentru prima data, in curand o sa le vad si expuse. Ca sa le vada si altii. Juuust lovely.
Pentru ca oamenii in general stiu ca my ultimate goal e sa vad si alea 146 de tari care mi-au mai ramas, uneori se indura de mine si imi dau cate o chestie ajutatoare (10,000€ pentru calatoria mea de o jumatate de an prin Caraibe, America Centrala si aia de Sud, anyone?). Asa si prietena mea, sirena (daca ati fost atenti, stiti deja despre cine-i vorba, ca s-a dat de gol), care m-a cadorisit alaltaieri cu o chestie numa’ buna sa-mi faca iar chef de plecat, Ghidul calatorului pre numele sau. Si ca sa incerc sa-mi potolesc nervii provocati de faptul ca in ultimii ani toti s-au apucat de revolte/revolutii/razboaie fix prin locurile care intentionam sa le vizitez (le multumesc pe aceasta cale si prietenilor ucrainieni, care tocmai s-au inscris pe lista), azi am studiat documentul in amanunt. Chestie care inevitabil m-a mai starnit un pic, de parca mai era nevoie. Plus ca incepuse la un moment dat sa-mi bulverseze ordinea prioritatilor. Raman totusi – poate ma repet pe undeva – la Caraibe, America Centrala si aia de Sud.
V-am mai zis ca sunt fanul etern al clatitelor? Cre’ ca da. Da’ v-am zis si ca, deoarece bunica (singura fiinta din galaxie care a facut vreodata clatite mai bune ca ale mele) unfortunately nu prea mai are cum sa faca – cel putin nu prin galaxia noastra -, eu sunt acum pe primul loc in clasamentul bucatarilor mei preferati pe segmentul asta? Atat de “pe primul loc”, incat m-am lasat rugat mai bine de 4 luni inainte sa-mi mai ofer un ospat pe baza de lapte, oua, faina si magiun.
Initial m-am gandit sa nu fac poze ca sa nu salivati pana vi se scurtcircuiteaza tastaturile. Dupa care mi-am dat seama ca tocmai de-aia ar fi trebuit sa fac. Prea tarziu, le devorasem deja.
Asta ca sa rimeze cu titlul like-ului de ieri. In rest, as vrea eu sa mai existe si alte asemanari in afara de prenume intre mine si Gabriel García Márquez (sure, I’m workin’ on that). Omu’ are in scris o oralitate absolut spectaculoasa, suspectez ca i se trage de la faptul ca in tinerete a fost jurnalist (ha! uite inca o asemanare). Uneori o duce la extrem, ca in Toamna patriarhului, din care mi-a ramas azi in minte doar o imagine blurata, cu senzatii dar fara detalii, ca dupa cateva ore in care imi vorbeste cineva fara oprire. Dar dincolo de asta, e delicios.
Si uite cum stiinta moderna strica ritmul pumnilor batuti in piept si da cu teoriile de pamant: din punct de vedere genetic, se pare ca acu’ 1000 de ani eram mai inruditi cu lituanienii decat cu altii; pe locul doi erau grecii, urmati de ciprioti si abia dupa aia de bastinasii din sudul actualei Italii. Pentru ca ironia sa fie completa, fratii nostri genetici sunt fix aia pe care noi ii numeam “lifta pagana” (la origine, “litva pagana” – lituanienii fiind pana prin 1400 singura populatie necrestinata din zona).
Dincolo de toate astea,
a) lituanieni sunt niste oameni ok, e sensibil mai onorabil sa te inrudesti cu ei decat cu italienii sau cu grecii, de exemplu
si b) proiectul “Atlasului genetic“, de care se ocupa niste oameni de la Oxford, e foarte tare.
Cand eram student si nu mai aveam altceva de mancare, taiam niste cartofi, ii puneam intr-o tigaie pe resou (ala facut dintr-o caramida de BCA si o rezistenta de 2000W), eventual mai aruncam alaturi un ou sau/si o rosie, si gata festinul: cu un Carpati la final, problema era rezolvata pentru inca o jumatate de zi.
Desi lucrurile s-au mai schimbat intre timp, se intampla si in ziua de azi sa descopar cu surprindere ca frigiderul nu-i in stare sa se aprovizioneze de capul lui; sau, mai grav, ca nici painea nu-i capabila sa se cumpere singura. Pentru astfel de situatii, am dezvoltat o solutie de urgenta cu efecte similare celei din studentie, doar ca pe baza altor ingrediente. Si anume: doua fileuri de ansoa, un catel de usturoi taiat mic si un pumn de scoici puse intr-o tigaie la prajit, o cutie de ton turnata deasupra dupa cateva minute, cateva linguri de arrabbiata si de restu’ sos de rosii sau rosii decojite, capere, sare, piper – totul amestecat la final cu pastele care s-au fiert intre timp. Sa tot fii student in felul asta, trust me!
