Gata, e clar, nu mai am scapare: daca nu vad un episod pe zi din serialul asta, intru in sevraj. Azi am ajuns cu el in Australia, unde omu’ asta cu accent imposibil gateste niste chestii pe care as vrea sa ajung sa le gust intr-o zi, ca pe aici n-avem sanse sa le gasim. Carne de cangur, gen. Si alte chestii traditionale – evident, aduse intr-o forma noua, ca de aia Ben Shewry e chef, nu bucatar.
E ceva care ma fascineaza la cultura japoneza, iar modul in care privesc ei mancarea – ca pe ceva care trebuie sa decurga armonios, fluid, ca o poveste sau un poem, mai ales daca-i vorba de o cina kaiseki – nu face exceptie.
Mi-ar placea sa mananc la n/naka, if possible chiar sa stau de vorba cu Niki Nakayama, si nu doar pentru ca probabil e singura femeie ajunsa la un asemenea nivel intr-un domeniu care in Japonia e rezervat aproape exclusiv barbatilor: cred ca as intelege si as invata multe din modul in care face ea arta.
Era cazul sa apara si un chef mai normal dupa Dan Barber. Drept pentru care a aparut unul care-i aproape la polul opus fata de el, unul care gateste muulta carne (ce altceva sa gatesti in Argentina?), care gateste afara, la foc de lemne sau in pamant. Si cu ocazia asta mi s-a facut o asemenea pofta sa mananc un bife de chorizo de la Francis Mallmann de-acasa, cum nici nu-ti imaginezi.
Ma cam enerveaza tipii de genul lui Dan Barber, care-o ard hip cu food sustainability, foie gras etic si alte bullshit-uri de genul asta (mai ales atunci cand nu-i ajuta nici fatza – asta e, sunt incorect politic si nu-mi pasa), dar trebuie sa recunosc ca farfuriile lui sunt un spectacol. Si de-abia astept sa ma uit la urmatorul episod din Chef’s Table.
Nu stiu cum am aflat de serialul asta, dar imi vine sa ma pup si sa ma bat in acelasi timp. Tocmai am vazut primul episod, in care e vorba despre (si cu) Massimo Bottura, a carui Osteria Franciscana trebuie neaparat vizitata si gustata cand mai ajung prin Modena, iar acum mor de foame. Am mancat in seara asta, dar dupa ce vezi asemenea minunatii in farfurii, inevitabil te simti ca si cum n-ai fi mancat nimic si vrei si tu acolo.
Pentru un pasionat de bucatarie, documentarul asta e unul dintre cele mai tari care puteau fi facute ever. Presimt ca o sa am mari probleme cu el.
Moldovean fiind, fasolea e sus de tot in preferinte. Carnivor fiind, vorbim de fasole cu carnati sau cu costita, nu de-aia goala. Lenes fiind, nu reusesc niciodata sa ma conving sa-mi fac singur, ca-i o procedura mai complicata, trebuie s-o lasi la umezit de cu seara, s-o fierbi in enspe ape, chestii de-astea care imi depasesc rabdarea. Si atunci, ce sa fac? Desfac o conserva, ca pe vremuri. N-are acelasi gust ca fasolea “de la mama de-acasa”, da’ imi place si asa. Atat numa’ ca-i putina. Data viitoare iau doua conserve.
[three_fourth last=”no”]
De vreo doua saptamani mi-e pofta de gogosi. Da’ stii cum? Rau! Si nimeni nu mai face asa ceva nicaieri. Sau, oricum, daca le face, nu le mai face cum se faceau, eheheeei, pe vremuri. Asa ca ultima speranta tot in mine insumi mi-a ramas, daca pot sa fac o fraza in halul asta de intoarsa pe dos. Drept urmare, ladieees and geeeents, astazi s-au nascut primele gogosi din istorie produse de subsemnatul. Si tot astazi au si disparut, doar spiritul le-a mai ramas sa ma calauzeasca prin negura zilelor ce vor urma. Unele tavalite prin zahar pudra, altele inecate in dulceata de capsuni. Un dezmat, iti zic.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Sucul dintr-o juma’ de lamaie il amesteci cu doua linguri de ulei de masline, niste aceto balsamico sa-i dea si un pic de culoare, o lingurita de mustar si una de miere, sare, piper, stii cum zic. Asa, cat sa faci un dressing in care sa invelesti fiecare fasie de fenicul si fiecare betigas de mar. Si cu ele, asa invelite, faci o movilita. In secunda urmatoare, arunci asezi frumos intr-o tigaie bine incinsa fileurile de macrou. Cu piele, ca nu ne batem joc, sa devina un pic crocanta: doua-trei minute pe o parte, doua-trei minute pe cealalta parte. Pui fileurile pe movilita de mai sus, presari cateva frunzulite de fenicul, sa se bucure si ochiu’, nu doar papila, si asta a fost tot. 15 minute, pe ceas: 10 minute preparatu’, 5 mancatu’.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Nu stiu cine-i Oana Coanta si nu stiu nici cum am dat peste blogul ei, dar l-am adaugat in bookmarks imediat dupa ce am reusit sa sterg tastatura de efectele umede ale retetei de supa crema de urzici cu scoici Saint Jacques.
Blogul e abia la inceput, pare a avea doar o luna si un pic, dar stilul simpatic de a scrie mi-a sters 1% din convingerea (dobandita din propria experienta) ca o facultate de comunicare/jurnalism reprezinta o abisala pierdere de vreme. Doar 1% pentru ca nu de acolo vine talentul de a scrie, am incheiat paranteza, multumesc. Iar cand ajung prin Brasov o sa trec pe la Bistro de l’Arte ca sa analizez pe viu, cu papilele astea gustative, daca si gateste la fel de zglobiu cum scrie.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Ma rog, primii au fost aia de la mec: i-a mancat in fund sa se laude cu milioanele lor de gherete pe care le gasesti peste tot, luandu-se de BK, care-s mai raruti. Dupa care, evident, a venit randul astorlalti sa le intoarca respectul netarmurit.
Nu ma amuza nici produsele unora, nici ale celorlalti (desi mai bag in mine cand sunt la drum si nu gasesc un oemve prin prajma), dar razboaiele duse prin reclame sunt intotdeauna amuzante.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
