[three_fourth last=”no”]
Adica un gulyas la The Times. Picant cum imi place mie, gros si bogat cum imi place mie, mult cum imi place mie. Atat de mult incat sa nu mai pot nimic altceva. Sa-mi fie de bine!
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Ma dusesem sa iau altceva de la supermarket, dar in secunda imediat urmatoare celei in care am vazut caserolele, una dintre ele era deja in carucior. “Impulse shopping” cred ca se cheama chestia asta. Iar cand am ajuns acasa, le-am devorat in 3 minute – ceea ce, probabil, se cheama “impulse eating”. Sau, pe scurt, capsuni.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Poate nu ma intelegi, dar nu pot sa las sa treaca mai mult de o luna – doua fara sa merg sa mananc chestia asta. La Trafalgar, ca sa nu zici ca-s nasol si tin doar pentru mine. Si pe cuvant ca mi-as lua si ciupercile gratinate cu gorgonzola, daca n-ar fi amandoua aperitive si daca n-as fi un carnivor pentru care o masa fara carne nu se cheama “masa”. Asa ca sunt obligat sa revin si a doua zi.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Daca vii pe straduta pe care sunt insirate gheretele si gratarele, te mai gandesti daca ti-e intr-adevar foame, ca arata cam ca-n sectorul 5. Daca vii insa pe partea cealalta, ca omu’ priceput, te asezi imediat la una dintre mesele insirate pe plaja, cu lumanari pe ele, si te apuci de mancat tot ce a produs marea mai bun. Si-s putine restaurante, inclusiv dintre alea de mari fitze, care stiu sa faca ceva mai bun decat Lia Cafe din tot ce-a produs marea mai bun.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Am tradus eu mot-a-mot, ca sa iasa titlul, dar “rainy days” evident ca inseamna mai degraba “vremuri naspa”. Asa ca: daca ti-e teama ca-i posibil sa vina apocalipsa, cutremurul, nava cu extraterestri sau armata sovietica si te gandesti sa-ti faci provizii ca sa rezisti ascuns in pestera, in loc sa te duci la intersectie sau la taracumparaturilor (cum ar zice adversarii importurilor lingvistice), te duci la Rainy Day Foods si iti parasuteaza aia cutii cu mancare uscata. Cu apa te descurci singur. Or mai fi si altii care livreaza asa ceva, ma gandesc (nu de alta, da’ cererea nebunilor trebuie sa se intalneasca undeva cu o oferta), dar eu pe astia i-am gasit in timp ce bantuiam aiurea pe net. Ca sa nu te complici, poti sa ceri direct rezerve de mancare pentru o persoana pe un an. Costa 1350 de dolari, dar o sa te poti lauda ca ai fost ala care le-a tras teapa extraterestrilor veniti sa ne parjoleasca holdele si sa ne otraveasca fantanile.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Carne de crab plus avocado plus lime plus iaurt plus rodie plus ceapa verde plus coriandru plus sare plus piper egal gustosenia din imaginea alaturata. Ha! Ce tare-s la matematica!
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Stii ca imi place sa ma sparg in figuri prin bucatarie construind tot felul de chestii, in general comestibile. Inevitabil, chestia asta presupune si niscaiva munca de documentare, ca nu stii de unde apare o reteta care arata simpatic sau o combinatie la care neuronul meu nu s-a gandit. Azi am dat peste Food Porn. Si nu doar numele mi-a placut, ci si multe dintre ideile povestite si fotografiate acolo. Pazea, ca ma bag sa le reproduc!
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Am ramas de ieri fixat in retete noi, drept pentru care am gasit o lista cu “17 mancaruri pentru care merita sa calatoresti“, zice autorul. Eu as modifica titlul, pentru ca oricum merita sa calatoresti, si le-as zice “chestii pe care merita sa le mananci, daca tot ajungi pe acolo”. Ma rog, nu-s de acord cu formularea asta in privinta tuturor celor 17 (stinky tofu?! come on, pe langa ca-i vorba de tofu, trebuie sa mai adaugam si un miros nasol?), dar cu feijoada, de exemplu, sigur o sa ma-ndop masiv cand ajung prin Brazilia.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Vine o zi in viata fiecaruia dintre noi (noi, cei care, pentru a ne hrani, nu ne bazam doar pe sotie/prietena/pizza delivery boy) cand raspunsul la intrebarea asta devine mai complicat decat demonstratia conjecturii Fröberg.
Ei bine, pentru astfel de zile a fost inventat un site genial, numit – cum altfel? – whatthefuckshouldimakefordinner.com. Care nu numai ca-ti da ideea si, eventual, vine cu alta propunere daca prima nu-ti place, da’ te mai si trimite direct la reteta, ca sa nu salivezi prea mult. Mie, pentru azi, mi-a zis asa:
“Cure your mouth’s post traumatic stress disorder with some fucking
Old-Fashioned Beef Stew”. Asa sa-i ramana numele!
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
“Bucatarioara”, adica. Si ce bucatarioara! Are reputatia de a fi unul dintre cele mai bune restaurante (daca nu cumva cel mai bun) din Bosnia – si nu degeaba, I swear. A meritat sa fortez un pic soselele alea stramte care duc, prin munti, din nordul Muntenegrului spre Sarajevo pentru a ajunge [aproximativ] la ora la care aveam rezervarea.
Restaurantul nu are meniu, in farfurie ajunge ce rezulta in urma unei discutii despre ce-ti place, ce ai prefera sa mananci in ziua aia, ce bautura punem alaturi, ce s-a gasit proaspat in dimineata aia in piata, stuff like that. La mine a ajuns un muschi de vita extraordinar de fraged, invelit intr-un amestec spicy de legume preparate usor, incat sa li se simta textura usor crocanta, ciuperci si alune, langa un orez asiatic. Pentru ca – am uitat sa precizez – bucataria e fusion. N-am mai avut loc in stomac pentru absolut nimic altceva solid dupa chestia asta, iar dupa ce am adaugat accesoriile (vin, apa, cafea si un pachet de tigari), am ajuns la un total usor neverosimil de vreo 20 de euro.
Inca un fragment de birthday present bine uns.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
