Super-interesanta ideea de la care a pornit cartea asta a lui Terry Pratchett: exista, de fapt, o infinitate de Pamanturi paralele, fiecare cu o alta evolutie din infinitatea de posibilitati existente, iar oamenii reusesc sa descopere la un moment dat modalitatea de a calatori printre ele. O transpunere geografica a unei noi dimensiuni, pe langa alea patru pe care le stiam deja.
Din pacate, concretizarea ideii nu-i la fel de inteligenta. Seamana cumva, la stil, cu povestile lui Jules Verne, ceea ce cred ca explica de ce i-a placut lui Eftimie: erau foarte tari atunci cand aveai 12 ani, dar nu mai poti sa le citesti dupa ce te-ai facut mare. Practic, mai bine de jumatate de carte e o insiruire de zile de calatorie, ca un jurnal destul de plictisitor: am ajuns pe Pamantul asta, care arata asa; trecem la urmatorul Pamant, care arata asa. Doar finalul mai salveaza ceva, cat sa te convinga sa citesti si urmatoarea carte din serie, doar-doar. Hai sa vedem.