Un strop de chit ici, un pic de adeziv colo, o mana de lac pe partea aia, un cui in coltul ala, hai sa fixez mai bine plinta asta, hai sa decupez perfect spuma de aici, chestii de finete. Si ma cam apropii de final. Bai, ce mandru sunt de ce-am realizat vara asta!
Daaaamn, s-a terminat, asta a fost ultimul episod. Featuring Gaggan Anand, care-i probabil singurul bucatar indian ale carui mancaruri nu se bazeaza doar pe curry, motiv pentru care si are singurul restaurant indian care a intrat vreodata in clasamentele mondiale. Plecat de foarte jos, literalmente de pe strazile Kolkatei, trecut ulterior prin mana lui Ferran Adrià, a vrut sa faca lucrurile altfel. Si le-a facut. Si le face in continuare.
Da’ sezonul trei cand incepe?
Pfffff, daca proiectul celor de la World View ajunge sa fie pus in aplicare, chiar cred ca ar fi cea mai ieftina modalitate de a calatori in spatiu. 75000 de dolari ca sa vezi de sus cum arata planetica asta si curbura ei? As da oricand.
Mi-a [re]deschis In Order of Disappearance pofta pentru filme action/comedy, iar daca mai adaugam si accentul ala irlandez absolut delicios, e clar ca n-aveam cum sa ratez The Guard. Adica Garda, ca asa se cheama politia irlandeza. A, si nu-i vorba doar despre accentul irlandez, ci si despre Gaelic: “This is Ireland. Go over to England if you want to speak English”. Si despre mult whiskey. Si despre tot felul de momente care te amuza. 7.1.
Injur masiv de fiecare data cand ajung pe un tarm stancos cu ideea de a face o baie in mare: n-am copite, deci inevitabil merg ca pe cioburi, ma zgarii pe talpi, chestii de-astea urate. Dar gata! Am gasit papuceii astia cu degete care mai si arata teribil de simpatic, pe langa faptul ca pot sa merg cu ei si pe uscat, nu doar in apa. Oare ma gadila daca stau si la volan cu ei?
Eu fiind simultan si calfa, si tamplarul cel mester care azi a construit niste rafturi, o masa si o noptiera, din ceva scanduri si resturi de osb ramase prin zona. Trase frumos in nuanta de cires, sa contrasteze cu lambriul, ca tot mai aveam si niste lac ramas de la podea. Mai grav e ca acum imi trece prin cap sa incerc si niste zidarie cu un gratar in curte, ca sa respect versurile originale.
Ziceam, atunci cand am vazut episodul precedent, ca teoretic orice gastronomie din lume poate fi facuta sa straluceasca si sa castige stele Michelin. Dar una-i Mexicul, care-i o tara mare din bucataria careia Enrique Olvera are ce alege si dezvolta, si alta-i minusculitatea asta de Slovenie a carei populatie totala incape in mai putin de un sfert din Ciudad de Mexico. Si totusi, uite ca se poate si aici. Mi-e cam clar ca, fiind atat de aproape (si ieftin, by the way), restaurantul Anei Ros o sa fie primul pe care il vizitez dintre toate cele care pe care le-am vazut la Chef’s Table.
Hurray! Toate tevile si racordurile au fost montate, testate, remontate si testate din nou (n-am crezut ca o sa am vreodata o asemenea satisfactie apasand butonul ala de la bazinul wc-ului), surpriza emisiunii e ca totul functioneaza exact asa cum am calculat. Acu’ mai trebuie doar sa ploua, ca sa mi se umple rezervoarele. Intre timp, trecem la finisaje, poate reusesc anul asta sa si dorm o noapte in casuta, dupa atata munca.
Ca orice incercare de a rezolva celebrul paradox al calatoriei in timp, la sfarsit te intrebi daca l-a rezolvat sau nu. Si trebuie sa reiei firul logic, eventual chiar filmul in intregime. Ceea ce nu-i o problema in sine, pentru ca-i un film ok. Ethan Hawke are si el un rol in chestia asta, dar nici despre The Spierig Brothers, care au facut si scenariul si regia nu poti sa spui ceva rau. Nota 7.4.
Mi s-a parut cea mai buna carte din serie: chiar daca toate ideile lasate in suspans in primele trei carti pare ca au fost pur si simplu aruncate definitiv la cos (pacat), in sfarsit avem mai multa actiune decat jurnal de calatorie. Thanks to niste alieni care vin pe Pamanturi dintr-o alta zona a Universului (avem, deci, inca o dimensiune – care cred ca o sa fie dezvoltata in ultima carte a seriei, avand in vedere ca se cheama The Long Cosmos), ca sa le faca praf. Oamenii si super-oamenii se impaca un pic, pentru ca acum au descoperit alti “ceilalti” cu care sa se certe, Lobsang continua sa fie cel mai simpatic personaj, e ok.
