O comediuta ok, fara sa te dea pe spate (ma rog, n-am mai vazut de ani buni o comedie care sa te dea pe spate), si care oricum e salvata de distributie. Paranteza: parca se inmultesc filmele astea in care actori care au imbatranit isi declara batranetea (in 2012 a aparut Stand Up Guys, cam la fel). Merge in weekend, ii dau 6.5.
Da, bai, azi am facut o chestie pe care ziceam ca nu mai apuc s-o fac vreodata: mi-am dat demisia. Eu, angajatul Butnaru. Pe care eu, angajatorul Butnaru, am aprobat-o fara sa clipesc (mai ales ca-l angajasem pe angajatul Butnaru pentru ca asa-mi ceruse statul – din obligatie, deci). N-am tendinte schizoide, da’ procedurile sunt proceduri. Iar in felul asta am si sarbatorit ziua internationala a scrisului de mana.
Daca stau sa ma gandesc bine, eu fac de fapt doar doua lucruri in viata asta: fie calatoresc, fie ma pregatesc pentru viitoarele calatorii. Iar cand descopar o destinatie interesanta pe care as vrea s-o vad, intru automat in priza, activitatea cerebrala creste, pulsul mi se accelereaza, mouse-ul se inroseste. Acu’ imagineaza-ti cum fac atunci cand vad 25 de astfel de “tinte”.
Ai vazut documentarul ala de pe Discovery despre trupele SEAL? Bun. Poti sa consideri ca filmul asta e continuarea lui (drept dovada stau chiar secventele de la inceput). Intr-un fel, mi-a adus aminte de The Hurt Locker (ala din 2008, cu acelasi Jeremy Renner pe care l-am revazut si acum cateva zile in American Hustle), doar ca are mai mult sange pe pereti. Ma rog, pe stanci, ca suntem in Afganistan.
O bucatica de razboi, fara patriotisme de cacat, cu replici naturale, cu un final mai mult rau decat bun (deci nu prea hollywood-ian), cu filmari misto (de vreo doua ori, cand se rostogoleau saracii cu organele in bolovani, simteam ca ma doare pe mine), facut dupa un caz real. Ii dau 7.1 – si nu doar pentru ca-mi place mie Mark Wahlberg, caruia oricum ii sta aiurea cu barba.
Daca pui o picatura de apa de izvor intr-un butoi cu apa de canal, rezulta un butoi cu apa de canal. Daca pui o picatura de apa de canal intr-un butoi cu apa de izvor, rezulta un butoi cu apa de canal.
Cam la fel e si cu presa asta: daca pui un badea sau un gadea (small caps intended) in mijlocul breslei, rezulta o breasla cu miros de apa de canal. Iar in ultimii ani mirosul a devenit atat de gretos incat a inceput sa se imbibe in toate straturile. Azi, pentru prima data de cand stiu (si de prin ’91 cam stiu), oamenii din interiorul ei au reactionat, semn ca s-au saturat ca lingaii unui turnator sa dicteze cum miroase toata breasla. Unii n-au facut-o si n-o s-o faca (de frica, de prosti, de slugi), altii n-au facut-o inca, altii au facut-o desi nu mai fac parte din lumea asta (vezi Andrei Gheorghe). Daca reactioneaza suficient de multi, mai exista o speranta ca, pana la urma, se trezesc si ceilalti. Cei care stau cu telecomanda in mana.
Am aflat despre cartea asta dintr-un articol de ziar, am cautat-o, am gasit-o (doar in engleza, da’ e chiar mai bine asa), m-am apucat de ea si nu mai am cum s-o las pana n-o termin.
Autorul, Anatoli Dobrinin, a fost ambasadorul URSS la Washington timp de 25 de ani (incepand din 1962), timp in care a prins vreo sase presedinti americani si cam tot atatia sovietici. Adica suficient material (inclusiv tot felul de povesti de culise) pentru 680 de pagini. Probabil chiar pentru mai multe, dar atatea a scris. Cred ca poate fi considerata lectura obligatorie daca vrei sa afli chestii despre diplomatie in general sau, in particular, despre “diplomatia mare” din perioada Razboiului Rece. Ar fi interesant de urmarit in paralel cu memoriile lui Kissinger.
Un mesaj destept (despre cat de mult transforma photoshop-ul “realitatea” care ni se ofera), ambalat intr-un videoclip care nu doar ca-i foarte misto realizat, dar mai si suna ok dpdv muzical. Chiar mi-a placut chestia asta.
O tampeniuta de film din care la sfarsit n-am tinut minte aproximativ nimic in afara decolteurilor, dar care mi-a placut. Nici nu trebuia sa tin minte ceva, au fost pur si simplu doua ore ok. Personajele sunt ingrosate pana devin amuzante; ar fi exagerat sa-l pun alaturi de Snatch, dar ai inteles ideea. Ii dau 6.6.
Ce face baiatu’ asta – Florian Kohler pre numele lui – e mind-blowing. Ma uit la el de o ora si ceva si imi vine sa-mi rup tacul (daca as avea – am avut, da’ l-am uitat intr-o masina la un moment dat si dus a fost) sau sa inghit o bila de biliard (de astea n-am avut) cu mere caramelizate. Chapeau!
Mi-a placut cum suna jocul asta de cuvinte in engleza – print-uri care se intiparesc (in minte, that is). Sa zicem ca-i exercitiul meu de creativitate si ma laud cu el, chiar daca-i palid in comparatie cu cele facute de autorii reclamelor de aici. Cel mai mult mi-a placut ideea din imaginea de mai sus, dar si celelalte sunt de pastrat. De [in]tiparit.
