Ca de obicei, cand ma uit la cate o chestie, sar pe net la alta chestie apropiata, apoi la alta si tot asa. La fel si acum, in perioada asta in care ma uit o data la cateva zile la un episod din Chef’s Table: tot dand click-uri, am ajuns la Chef’s Mistakes, o serie de mini-interviuri in care diversi chefi “cu nume” povestesc pentru Fine Dining Lovers ce prostii au facut in cariera. Lasa youtube-ul pe autoplay, zic.
Fuckin’ hell, am cod galben de precipitatii in gura de cand am vazut reteta asta, trebuie neaparat s-o incerc. Si cu ocazia asta i-am descoperit si pe cei de la Tasty, care au tooooot felul de idei gustoase (pot sa-ti zic doar uitandu-ma la ele). I-am pus si in bookmarks, si in liked pages pe facebook, de-acum nu ma mai pot plange de lipsa de inspiratie in bucatarie.
Era cazul sa apara si un chef mai normal dupa Dan Barber. Drept pentru care a aparut unul care-i aproape la polul opus fata de el, unul care gateste muulta carne (ce altceva sa gatesti in Argentina?), care gateste afara, la foc de lemne sau in pamant. Si cu ocazia asta mi s-a facut o asemenea pofta sa mananc un bife de chorizo de la Francis Mallmann de-acasa, cum nici nu-ti imaginezi.
Nu stiu cum am aflat de serialul asta, dar imi vine sa ma pup si sa ma bat in acelasi timp. Tocmai am vazut primul episod, in care e vorba despre (si cu) Massimo Bottura, a carui Osteria Franciscana trebuie neaparat vizitata si gustata cand mai ajung prin Modena, iar acum mor de foame. Am mancat in seara asta, dar dupa ce vezi asemenea minunatii in farfurii, inevitabil te simti ca si cum n-ai fi mancat nimic si vrei si tu acolo.
Pentru un pasionat de bucatarie, documentarul asta e unul dintre cele mai tari care puteau fi facute ever. Presimt ca o sa am mari probleme cu el.
Moldovean fiind, fasolea e sus de tot in preferinte. Carnivor fiind, vorbim de fasole cu carnati sau cu costita, nu de-aia goala. Lenes fiind, nu reusesc niciodata sa ma conving sa-mi fac singur, ca-i o procedura mai complicata, trebuie s-o lasi la umezit de cu seara, s-o fierbi in enspe ape, chestii de-astea care imi depasesc rabdarea. Si atunci, ce sa fac? Desfac o conserva, ca pe vremuri. N-are acelasi gust ca fasolea “de la mama de-acasa”, da’ imi place si asa. Atat numa’ ca-i putina. Data viitoare iau doua conserve.
[three_fourth last=”no”]
De vreo doua saptamani mi-e pofta de gogosi. Da’ stii cum? Rau! Si nimeni nu mai face asa ceva nicaieri. Sau, oricum, daca le face, nu le mai face cum se faceau, eheheeei, pe vremuri. Asa ca ultima speranta tot in mine insumi mi-a ramas, daca pot sa fac o fraza in halul asta de intoarsa pe dos. Drept urmare, ladieees and geeeents, astazi s-au nascut primele gogosi din istorie produse de subsemnatul. Si tot astazi au si disparut, doar spiritul le-a mai ramas sa ma calauzeasca prin negura zilelor ce vor urma. Unele tavalite prin zahar pudra, altele inecate in dulceata de capsuni. Un dezmat, iti zic.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Sucul dintr-o juma’ de lamaie il amesteci cu doua linguri de ulei de masline, niste aceto balsamico sa-i dea si un pic de culoare, o lingurita de mustar si una de miere, sare, piper, stii cum zic. Asa, cat sa faci un dressing in care sa invelesti fiecare fasie de fenicul si fiecare betigas de mar. Si cu ele, asa invelite, faci o movilita. In secunda urmatoare, arunci asezi frumos intr-o tigaie bine incinsa fileurile de macrou. Cu piele, ca nu ne batem joc, sa devina un pic crocanta: doua-trei minute pe o parte, doua-trei minute pe cealalta parte. Pui fileurile pe movilita de mai sus, presari cateva frunzulite de fenicul, sa se bucure si ochiu’, nu doar papila, si asta a fost tot. 15 minute, pe ceas: 10 minute preparatu’, 5 mancatu’.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Nu stiu cine-i Oana Coanta si nu stiu nici cum am dat peste blogul ei, dar l-am adaugat in bookmarks imediat dupa ce am reusit sa sterg tastatura de efectele umede ale retetei de supa crema de urzici cu scoici Saint Jacques.
Blogul e abia la inceput, pare a avea doar o luna si un pic, dar stilul simpatic de a scrie mi-a sters 1% din convingerea (dobandita din propria experienta) ca o facultate de comunicare/jurnalism reprezinta o abisala pierdere de vreme. Doar 1% pentru ca nu de acolo vine talentul de a scrie, am incheiat paranteza, multumesc. Iar cand ajung prin Brasov o sa trec pe la Bistro de l’Arte ca sa analizez pe viu, cu papilele astea gustative, daca si gateste la fel de zglobiu cum scrie.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Dupa cum bine stim (unii dintre noi, ma rog), sa te invarti prin bucatarie e distractiv. Si gustos hopefully, da’ daca nu te distrezi de-a lungul operatiunilor, inseamna ca ai cam pierdut vremea degeaba.
Daaaar poate fi si mai distractiv, cu niste gadget-uri bine alese. Si cuburile alea de gheata in forma de creier (sau de diamante, daca stii ca urmeaza sa inviti vreo pitzi pe-acasa) sunt simpatice, dar cutting board-ul asta clar mi-l comand.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
[three_fourth last=”no”]
Faptul ca-i previzibil in sens hollywoodian nu-l face mai putin enjoyable. Mai ales ca Bradley Cooper isi construieste foarte bine personajul (nici Sienna Miller nu-i rea deloc, mind you), si mai ales ca unele chestii imi amintesc de istoriile lui Anthony Bourdain, care sunt convins ca l-au inspirat un pic pe scenarist. Iar daca iti mai si plac povestile astea cu oameni care se invart prin bucatarie si deseneaza farfurii-spectacol, iese de un 6.7 lejer, oricat de isterizati ar fi aia de la Rotten Tomatoes.
[/three_fourth]
[one_fourth last=”yes”]
