The past will always haunt you, there’s no escape from it. Or is it?
S-au mai construit filme pe dilema asta, important e ce caramizi folosesti ca sa iasa o cladire frumoasa si rezistenta. In cazul asta, a iesit. Printre altele, cu un Viggo Mortensen care mie in general nu-mi place, dar a carui fata cioplita cu o bardita boanta n-are nevoie de prea multe condimente pentru a exprima, la distanta mica sau simultan, dramatismul violentei si al suferintei. Printre altele, si cu o dozare atenta a tensiunii, cat sa te tina in priza fara sa devina insa ne-naturala. Faptul ca scenariul are pete pe alocuri neverosimile devine irelevant: in peisajul general, asta conteaza mai putin – important e conflictul in sine (ala intern, care le afecteaza si pe cele externe), la nivel de principiu. Nota 7.6.
